PSS Virgil BERCEA
Episcop Greco-Catolic de Oradea
DESPRE PAPA IOAN PAUL al II-lea: PĂRINTE SPIRITUAL AL LOCULUI,AL ROMÂNIEI și al EUROPEI
Pe 20 iulie 1994, Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit pe Pr. Virgil Bercea episcop titular de Pupiana şi episcop-auxiliar al Arhieparhiei Greco-Catolice de Făgăraş şi Alba Iulia. La 6 noiembrie 1996, este numit episcop coadiutor al Eparhiei de Oradea Mare, pentru ca, mai apoi, la 8 iunie 1997, să-i succeadă episcopului Vasile Hossu ca episcop eparhial.
Despre Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, Preasfinția Sa Virgil Bercea, păstorul Eparhiei de Oradea, care în 1999 punea piatra de temelie a bisericii greco-catolice din Băile „1 Mai”, urmând ca în 2001 să consacre acest lăcaș de cult ridicat în memoria vizitei Sanctității Sale în România, iar în 2021 să îl resfințească, a vorbit în diferite ocazii:
«L-am întâlnit de foarte multe ori pe Papa Ioan Paul al II-lea – când mă vedea, mă recunoştea. Dar sunt câteva momente care m-au marcat. Printre acestea, prima întâlnire personală, care s-a întâmplat în octombrie 1990. Eram deja la studii la Colegiul Urban din Roma, iar Preasfinţitul Alexandru Todea participa la Sinodul Episcopilor. Astfel am participat, într-o dimineaţă, la o Liturghie cu Papa celebrată în Capela Privată la care au participat şi alţi studenţi români. La sfârşit, Papa ne-a salutat personal pe toţi participanţii, iar Preasfinţitul Todea ne prezenta – eram aşa de emoţionat, că nu am putut spune nici un cuvânt şi nici nu-mi aduc aminte ce mi-a spus Papa. Apoi lucrurile s-au schimbat şi încet, încet am participat la diverse întâlniri, iar la un moment dat am fost chemat de secretarul particular al Papei, Monseniorul Stanislaw Dziwisz, pentru a-i citi Papei un text în limba română. Papa trebuia să ţină un discurs în română şi voia să audă pronunţia română. Când am ajuns, pe un coridor lăturalnic, la apartamentul Papei am fost introdus direct, iar Papa s-a apropiat de mine, mi-a pus mâna pe după cap pe umăr şi ne-am îndreptat împreună spre o măsuţă. Cred că picioarele mi se împleticeau, dar Papa mi-a spus foarte natural şi jovial: „Te rog să-mi citeşti acest text tare şi rar.” Mi-am făcut curaj, dar oricum primele cuvinte cred că le-am bâlbâit, apoi mi-am revenit şi am citit textul clar. A mai fost un moment cu totul deosebit, în timpul vizitei de la Bucureşti, când, la Cimitirul Bellu, m-a prins de mână şi mergeam împreună la pas spre mormântul Cardinalului Iuliu Hosu. Eu eram un mic baston pentru un „mare om”, pentru „Karol cel Mare”»[1].
«7-9 mai 1999 – Vizita Sfântului Părinte în România: am așteptat la aeroport cu mare entuziasm pe Papa. Și, am văzut coborând pe scara avionului un om bătrân: piciorul îl durea și șchiopăta, mâna stângă îi tremura și se sprijinea pe un baston, vocea îi era obosită de ani dar Papa nu dorea să ascundă aceste lucruri. Venea în România un papă care evident purta crucea Bisericii, nu am primit un Papă conchistador ci un om al lui Dumnezeu care simțea responsabilitatea pe care Domnul i-a pus-o pe umeri. În Catedrala Sfântul Iosif Papa a întâlnit un alt om bătrân și bolnav: Cardinalul Todea. Când s-a aplecat să-l îmbrățișeze și să-l sărute, parcă era un alt Mântuitor care vroia să șteargă de pe fața cardinalului, de pe fața României lacrimile și durerea întregii suferințe și dureri îndurate în lungi ani de temniți și teroare. Nu există rană pe care acest Papă să nu o fi deplâns în reculegere, în iertare și în iubire pentru a ne face să înțelegem că doar acesta este Calea.
Pentru România, un Papă în suferință devenea cu adevărat credibil, un mai exista nici o teamă că vine să cucerească teritorii sau să convertească la catolicism, în schimb cu toții ortodocși și catolici trăiau chemarea unității și simțeau ca „Petru zilelor noastre îi poate întări în credință pe frați săi”. Acest comportament spontan al omului bătrân și înțelept ne-a șocat, ne-a entuziasmat și ne-a convins că Papa reprezintă totuși un punct de unitate. Comportamentul senin a două persoane – Papa Ioan Paul al II-lea și Patriarhul Teoctist – în vârstă amândoi și liberi de veleități care-și dau sărutul păcii a determinat lumea să strige cu convingere: „unitate, unitate!”.
Eu sunt convins că Papa Ioan Paul al II-lea i-a iubit mult pe români, a iubit țara noastră, sunt convins că el a jucat un rol important în căderea „cortinei de fier”, sunt convins că suferința sa de fiecare zi a oferit-o lui Dumnezeu și pentru fiecare dintre noi, sunt convins că prin tot ceea ce dânsul a fost reușește și astăzi să ne „întărească” fiindcă și noi suntem frații săi.»[2]
Amintirea vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România este mereu vie trecând pragul bisericii din Băile „1 Mai”, unde ajung pelerini din țară și străinătate, de diferite confesiuni, care se roagă împreună, își încarcă sufletul de frumos și mai ales de Adevăr!
[1] Cristian BĂDILIȚĂ, Interviu cu episcopul Virgil Bercea despre beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea, pentru ‘www. OGLINDANET.RO’, în ‘https://www.egco.ro/2011/01/31/interviu-cu-episcopul-virgil-bercea-despre-beatificarea-papei-ioan-paul-al-ii-lea-realizat-de-cristian-badilita-pe-www-oglindanet-ro/’.
[2] MAGISTERIU.RO, Discursul PSS Virgil Bercea la aniversarea a 25 de ani de pontificat ai Papei Ioan Paul al II-lea, 2003, în ‘https://www.magisteriu.ro/discursul-ps-virgil-bercea-la-aniversarea-a-25-de-ani-de-pontificat-ai-papei-2003/’, 3.