Stăm de vorbă cu un maestru, în timpul lucrărilor de restaurare ale iconostasului bisericii greco-catolice din Băile „1 Mai”-Haieu (Bihor, România). Ce ne puteți spune despre această lucrare?
P: Un iconostas, și aici vorbim despre o formulă plastică în lemn, în pictură bizantină și în foiță de aur. Datorită faptului că, mulțumind Domnului este folosit, în registrul de jos este agresat. Este normal ca din când în când zonele agresate să fie reîmprospătate, unde e nevoie de restaurare și, cea mai importantă parte dintr-o noțiune care se numește ‘conservare/restaurare’, de a fi conservate, pentru a putea fi folosite din nou o perioadă de timp. Un iconostas a cărui frumusețe dăinuie de peste 20 de ani… care a fost gândit și realizat de pictorii Cornel și Maria Abrudan, împreună cu maestrul în cioplitura lemnului Luszacki Lup, iar partea de poleire în foiță de aur mi-a revent mie. Icoanele nu au suferit agresiuni, de aceea nu s-a considerat a fi necesară restaurarea acestora. Trebuie să ne gândim că artefactul de artă începe să fie agresat din momentul în care părăsește atelierul creatorului, iar agresorul cel mai mare, și cu aceasta trebuie să ne obișnuim, este omul. Apoi există foarte mulți factori care contribuie, normali. Dacă nu ar exista poluarea artificială, pe care o producem noi oamenii, în natură există o poluare naturală: praf, polen, microbiologie, macro-biologie. De aceea, din când în când, și noi, restauratorii suntem utili.
Un proces care ne duce cu gândul tocmai la Creație… se poate asemui fenomenul artistic cu ea?
P: Iconostasul în sine nu este o chestiune impusă de vreun Conciliu sau de vreun Sinod. Au existat în istoria artelor plastice, a evoluției istoriei omenirii, anumite direcții ale comenzii sociale de tip religios, nu o putem nega, ele există. Dar iconostasul în sine, icoana, s-a dezvoltat prin evlavia credincioșilor; s-a adăugat la o despărțire a zonei sacre, a celui chemat de Dumnezeu care slujește și este despărțit în tainele care trebuie păstrate acolo, în Altar, de cealaltă zonă, a credincioșilor. De la catapeteasmă – care este o broderie desfășurată de sus în jos – până la icoana actuală, credincioșii au fost cei care prin obiceiul locului sau al zonei, evoluția istorică și Schismele, ele sunt cele care au influențat creația artistică și anume icoana pe care o vedem astăzi în registre, în bisericile de rit oriental.
Ce particularitate distinctivă are acest iconostas al bisericii greco-catolice din Băile „1 Mai”?
P: Comparând acest iconostas cu altele la care am lucrat, pot spune că este surprinzător în primul rând prin acuratețea cu care a fost lucrat. Este un stil ușor neobizantin care ține cont de indicațiile așa numitei „Biblii a zugravilor de icoane” (‘zugrav’ fiind numele dat celor care scriu icoanele) și cioplitura de lemn, ce și cum trebuie pus pe lemn ca sa reziste în timp. Partea a doua este experiența acumulată până la 1054 când Marea Schismă a despărțit definitiv Biserica orientală de cea occidentală. Autorul icoanelor a ținut cont de aceste două aspecte și de îndrumarul icoanelor, al lui Dionisie din Furna – tradus și în limba română – pictorii demonstrându-și talentul. Liniile generatoare, traiectoria pe care iconarul trebuie să le urmeze au fost respectate cu desăvârșire. Cioplitura este din zona neobarocă. Ar putea considera mulți că este o contradicție între arta bizantină și cea neobarocă, însă, așa cum apare în arhitectura orădeană se pornea tot timpul în perioada Art Nouveau-ului, de la ceea ce se numea basorelief, până la sculpturi ‘3D’ precum sculptura florentină. Nu deranjează, datorită faptului că iconostasul pe care îl vedem, în afara faptului că nu desparte ci, de fapt împreunează două lumi, tot așa partea de lemn înnobilează prezența icoanei dându-i de jur împrejur importanță. De aceea, cred că acest iconostas este extrem de armonios din punct de vedere al rapoartelor, al proporțiilor, și ține cont de tot ce cuprinde experiența unui iconostas până în momentul în care a fost creat (în cazul de față, anul 2001).
În bisericile bizantine sunt evidențiate trăsăturile personajelor biblice care conduc credinciosul spre spațiul sacru sau Înalt, iar drept caracteristică este tocmai foița de aur, despre care ne spuneați că a fost refăcută. Care este simbologia acesteia?
P: Tradiția istorică a fondului care înconjoară icoanele era mono-cromismul. La început, lemnul era pur și simplu băițuit, ici colo existând mici decorațiuni aurite. După aceea, să nu uităm că Biserica, chiar înainte de Marea Schismă, începe să piardă enoriași datorită unor chestiuni în care nu doresc să intru eu acum. Astfel, pe de o parte era normal să atragă. Pe de altă parte, să nu uităm că în imaginația noastră și în mentalul colectiv, dincolo este de iconostas… este lumea celor care au trecut în Veșnicie. O lume strălucitoare, o stare frumoasă a sufletului pe care o numim Rai. În plus, să nu uităm că un conducător al statului era conducător militar și religios deopotrivă. Ori el, ‘imitând’ sacrificiul lui Isus Cristos, aducea daruri, ‘sacrificii’ în Altar, intrând pe porțile împărătești, aducând în același timp plăci și foițe de aur, pietre prețioase, cu care icoanele încep să fie împodobite. Primesc astfel și valoare intrinsecă, nu doar valoarea lor de simbol, de ‘ochi’ cu care, prin rugăciune, facem legătura cu lumea de dincolo. Când eu eram copil și vizitam bisericile (foste) greco-catolice spuneam că iconostasul este loc de rugăciune pentru că vedeam cum oamenii îngenuncheau în fața lui și se rugau. Apoi am înțeles că iconostasul este ‘pragul’, pentru secolul al XXI-lea am putea spune ‘trambulina’ care mental ne poartă în Lumea de dincolo.
Pe lângă iconostas, în cadrul lucrărilor de restaurare au fost recondiționate două statui – ale Sf. Apostol Petru și a Sf. Apostol Pavel – vechi de mai bine de un secol, care au fost recuperate din podul fostului lăcaș de cult fost greco-catolic al satului Haieu și amplasate aici, la intrarea în biserică, îmbrățișând parcă oamenii care iau parte la slujbă. Dumneavoastră spuneați că acestea sunt mai valoroase poate ca toată lucrarea de restaurare realizată aici…
P: Este interesant cum, în zona orientală oamenii înțeleg greșit dictonul ‘să nu te rogi la chip cioplit’. Este total greșită interpretarea unei idei ușor filosofice care spune că pictura este cea importantă, urmată de basorelief. În special în Renaștere, ronde-bosse-ul (sculptura tridimensională), mergând ușor spre zone mult prea senzuale, nu era recomandată, dar nu era nici interzisă. Să nu uităm – și din nou mă întorc la eclectism – că cele mai valoroase lucrări bizantine nu se află neapărat în Rusia, Grecia sau Ucraina, țări cu o puternică tradiție bizantină, se află în Vatican, la Veneția – mozaicul din Catedrala „San Marco” fiind bizantin 100%. Dar, istoria a continuat, au venit alte curente. Și cu decența de a compara aceste reprezentări ale apostolilor, în ronde-bousse, cu cele ale unui geniu precum Michelangelo, acestea în romanic încep să fie din nou colorate. Acest obicei de a reprezenta pentru cei care nu l-au mai cunoscut sau văzut pe cel care este sfânt (în Vechiul Testament sau în Biblie), este un obicei deosebit. Nu înseamnă că a te închina la o sculptură înseamnă a fi păgân, dimpotrivă, înseamnă a-ți aduce aminte de importanța respectivului personaj. Ori, dacă personajul respectiv este atât de important pentru creștinătate este normal ca și reprezentarea lui să fie extrem de importantă. Și atunci, trebuie să avem mare grijă de conservarea acestor obiecte de artă. Este dureros să nu pătrunzi cu adevărat în ceea ce orientalul numește ‘sacru’, în timp ce Biserica apuseană este mai mult ‘religioasă’. Ori dacă Sf. Pavel și Sf. Petru sunt pentru noi sacri și reprezentările lor trebuie să fie sacre! Așadar, cele două statui se adaugă bogăției spirituale a locului și a credincioșilor care trec pragul acestui lăcaș de cult greco-catolic.
M. Caba-Madarasi